Dragă cititor,
M-am gândit la un lucru care mă afectează în viața de zi cu zi și despre care mi-am dorit să scriu de ceva vreme: felul în care ne exprimăm. Tonul și cuvintele folosite schimbă atât de mult decursul lucrurilor, și am și o povestioară mică pentru tine în legatură cu asta.
Într-o zi, enervată pe faptul că nu mai găsesc blugi normali în magazine sau cel puțin o pereche “normală” pe gustul meu, am decis să mă dirijez înspre infinitul online, în căutarea altor opțiuni. Printre alte lucruri puse în coș și comandate se regăsea și o pereche de blugi de la Levi’s. Drăguți, simpli, albastru închis, they looked wonderful. Acum, cum probabil știm cu toții, ceea ce vedem online nu se transpune în totalitate cu ceea ce primim în realitate, putem să luăm ca și exemplu reclamele făcute de către lanțurile de restaurante fast-food în care burgerul arată apetisant, frumos, îi simți deja și mirosul și burgerul pe care îl primești cu comanda ta. Total altceva. Și am primit eu fain, frumos coletul cu articolele de îmbrăcăminte care nu veneau nicicum dar eu încăpățânată cum sunt, am decis să mă mint puțin și să îmi spun că blugii vin bine, că îmi plac, că mărimea este ideală și că materialul îmi convine. Mare fericire pe capul meu când am realizat la o zi, două distantă că nu e deloc cazul. Poate că am vrut să evit dezamăgirea faptului că nimic nu venea bine, și consolarea am găsit-o în acea pereche de blugi. Prețul acelei perechi era destul de măricel pentru ce aș fi plătit în mod normal pentru o pereche de blugi, dar mi-am zis că fiind de la Levi’s, sunt calitativi, o să îi țin mai mult timp așa că pot să văd asta ca o investiție.
Problema era că oricât aș fi încercat să văd punctele forte, ceva nu era la locul lui în sufletul meu. În primul rând, materialul nu corespundea cu ceea ce voiam eu inițial, mărimea era un pic prea mare și se vedea în anumite locuri că nu vine cum trebuie, și știu că nu e prima oară când mă entuziasmez în legătură cu un articol de îmbrăcăminte la început și pe urmă îmi dau seama că de fapt nu e tocmai cum îl văzusem. Chestia asta se transpune și la oameni atunci când negi să îi vezi cum sunt ei în realitate, dar păstrăm acest subiect pentru altă dată. Verdictul fiind pus, acum intervine problema cu returul. Etichetele au fost înlăturate de pe pantaloni, și conform politicii de retur, e cam necesar ca produsul să fie returnat în condițiile în care a fost trimis și primit. Great…dar hey, măcar mai aveam plasuța în care au fost ambalați. La început m-am luat de mine, că de ce m-am grăbit să înlătur etichetele și să îi cataloghez ca fiind buni când nu era cazul, că nu pot să îi returnez așa și că am cam pierdut banii pentru o pereche de pantaloni care nu sunt în totalitate pe placul meu, graba strică treaba kind of thing. Așa funcționez eu momentan, încep cu dialogul de vină, și pe urmă, după ce se calmează apele (emoțiile), încerc să mă gândesc ori la o soluție sau să mă împac cumva cu situația. Nu știu cum și de ce, dar mi-a venit ideea să încerc să explic situația printr-o scrisoare atașată returului, în speranța că persoana care va intra în contact cu acesta să cunoască mai bine povestea în spatele lui, și să decidă direcția convenabilă din punctul ei de vedere.
Am început scrisoarea printr-o urare de bine la adresa cititorului, și pe urmă i-am explicat detaliile din spatele deciziei mele. I-am spus că inițial a fost love at first sight cu această pereche de blugi, i-am expus impactul asupra încrederii în sine pe care îl are îmbrăcămintea pe care o alegem și gradul de importantă al sentimentului de bine pe care îl avem în acel articol vestimentar, și în ultimul rând faptul că, cu siguranță, am trecut cu toții printr-un moment de negare al realității în legătură cu felul în care ne vine un articol vestimentar, în care lucrează cu corpul nostru și nu împotriva lui, și că m-am înșelat amarnic în privința acestei perechi. Am rugat-o frumos să îmi înțeleagă situația și judecata pripită și greșită, și că dacă poate să considere să se abată de la politica standard de retur, aș aprecia enorm. În urma trimiterii coletului, am verificat căsuța de mail zilele următoare pentru a verifica dacă am primit o actualizare a statutului returului. Dacă avea să meargă bine, dacă nu, nu asta este, am să fiu mai avizată data viitoare. Am vrut să încerc ideea cu scrisoarea pentru că așa am simțit, pentru că atunci când te adresezi persoanei direct e altceva, ai alt impact, adresându-te cu sinceritate și respect bineînțeles.
Au trecut câteva zile, coletul a fost recepționat și procesat de către ei, și ta-da returul a fost acceptat, yay! Bucuria pe care am simțit-o a fost în parte pentru faptul că am reușit să repar greșeala comisă dar și pentru că eu personal cred că scrisoarea a avut un impact asupra cititorului și cine știe, poate s-a simțit și el mai bine că a putut să facă o fapta bună pentru cineva. Acum că am împărtășit cu tine această povestioară cu final fericit, revin la subiectul enunțat la începutul articolului, care este felul în care ne exprimăm. Problemele comunicării interpersonale nu sunt de astăzi. Nu doar în vremurile în care trăim ne confruntăm cu această lipsă a blândeței, a înțelegerii, a empatiei, în modul în care ne exprimăm și în care ne tratăm unii pe alții. Într-o conversație pe care am avut-o cu bunica în timp ce îmi povestea despre trăirile din viață ei și despre lumea în care trăim azi, mi-a spus că, copilul nu trebuie să știe că îl iubești pentru că i se urcă la cap și devine răsfățat, răzvrătit și altele. Acum o să vrei probabil să îi sari în cap, să îi spui că e total greșit felul acesta de a gândi, dar cunoscând-o pe bunica iți garantez că nu o spune din răutate. E o dulceață de femeie, care a dus o viață mai grea pe plan fizic, adaptându-se la modul de funcționare de atunci, și care a înțeles de la părinții ei că modelul de tough love este cel care te va ajuta să reușești în viață. Să fi o persoană cu coloană vertebrală, independentă, descurcăreață, conștiincioasă și muncitoare. Nu o blamez sau judec pe bunica și generațiile trecute care au făcut lucrurile cum au știut mai bine și s-au adaptat la vremurile de atunci, pentru felul în care au transmis informația mai departe. Totodată, acum trăim vremuri foarte diferite. Avem acces la mai multă informație, printre care și despre emoțiile noastre. Despre impactul pe care îl au asupra noastră. Despre puterea cuvintelor. Sunt conștientă și de faptul că, cu acest flux enorm de informație vine și noul “trend” care este overthinkingul și ne apucăm să despicăm firul în 10 pentru orice. Nici așa nu e bine pentru că trăim cu impresia că doar noi trăim anumite situații, că doar noi simțim că nu suntem destul de buni și că problemele noastre sunt cele mai grave din lume.
Iți spun aceste lucruri din experiență, pentru că am realizat că am tendința de a lua comentariile altora foarte personal, când in finalul zilei este pur si simplu părerea lor. Da, sunt o persoana mai sensibilă de fel care e pe punctul câteodată de a se îneca în valurile de emoții cu care gestionez totul din jurul meu, dar acest aspect îmi permite și să văd acest deficit în exprimarea noastră. Simt că de multe ori, cum o fac și eu la rândul meu, ambalăm furia, reproșurile, insatisfacțiile noastre într-o minge pe care o aruncăm înspre ceilalți când ne exprimăm. Mai ales în momentele când nu ne convine ceva, dar nu doar atunci. Poate de fapt am devenit noi mingea aia. Nu ne punem deloc în locul celuilalt, și nu măsurăm impactul pe care pot să îl aibă cele exprimate. Poate că te-ai scapăt o dată, de două ori și ai făcut pe cineva prost. Mare lucru, hai că nu trebuie să dramatizăm. Dar te-ai gândit puțin la faptul că poate persoana aia chiar se crede proastă? Că a auzit de mai multe ori în viață ei aceste cuvinte, exprimate poate altfel, dar lovind în același loc? Sau poate că pur și simplu are o stima de sine joasa din alte motive, nu trebuie neapărat să fi fost maltrată verbal constant dea lungul vieții. Probabil că nu, pentru că tu prin acele cuvinte te-ai eliberat, ți-ai exprimat furia, frustrarea poate acumulate în relația cu persoana respectivă sau în viața de zi cu zi, și acum te simți mai bine.
Știu că e mai greu să încercăm să spunem lucrurile mai cu frumosul și de multe ori e mai la îndemână să vărsăm oala noastră plină în capul altuia. Prin cele spuse anterior nu consider nici că extrema cealaltă este mai bună și că ar trebui să fim cenzurați în totalitate și să vedem doar latura pozitivă a lucrurilor, să lăudăm excesiv comportamentele “bune” și să încercăm din răsputeri sa fim flower power tot timpul. Singurul aspect care este clar este faptul că avem nevoie de un echilibru.
Eu fac parte din generația de mijloc. Cea care a experimentat și felul generaților trecute și felul nou care se promovează peste tot. Și chiar dacă în anumite momente în trăirea mea personală tind înspre o realitate total diferită de cea în care trăim știu că nu o putem transpune acum. Nu în modul în care trăim și nu într-un fel forțat pentru că se simte. Ceea ce consider că putem să facem este să încercăm pe cât putem, odată ce valul de emoții s-a calmat, să îl înțelegem și pe omul din fața noastră și dacă avem noroc, să putem să discutăm cu el despre motivele care l-au împins să se comporte în acel fel anume. Această discuție este necesară și în cazul în care noi am fost bomba, înainte de toate cu noi înșine.
Vorbind despre acest subiect și despre oricare am să o fac pe acest blog nu pretind că eu fac lucrurile cum trebuie și că aș fi un model de urmat. Evident că nu, pentru că în primul rând sunt și eu om, și în al doilea rând sunt într-o continuă învățare. Despre mine, despre funcționarea lumii. Vreau să explorez aceste tematici și să expun părerea mea. Concluziile la care am ajuns, trăind ceea ce am trăit si încercând pe cât pot să accept și anumite caracteristici care fac parte din personalitatea mea, dar care nu trebuie să reprezinte o scuză pentru un comportament inadecvat.
Until next time,
T.A.