Ca de început

În dimineața asta când am ieșit la plimbare m-am tot gândit cum să încep, despre ce să vorbesc, că sunt atât de multe lucruri pe care vreau să le spun dar nu știu de unde să le iau. E haos în capul meu, câteodată un haos mai plăcut, alteori unul mai greu de dus. Zilele astea le simt mai grele, mă simt mai plină de nesiguranță, de incertitudine, de frică, de neputință, de neîncredere, mai ales în forțele proprii, în decizile mele, în puterea mea de a ieși la suprafață atunci când totul se năruie sau când lucrurile nu merg așa cum m-am așteptat, cum mi-am dorit, cum am vrut. Îmi vine să încep propozitile cu “poate” ca să nu asum în totalitate ceea ce vreau să zic, pentru că nu am încredere că e corect, că e bine văzut, că am “dreptate”. Dar chiar există dreptatea când toți vedem realitatea diferit? Chiar există acel “corect”? Știu că mă ascund de fapt în spatele acestor noțiuni. Că adevăratul motiv pentru care fug de implicarea în acest blog, de a îmi lua inima în dinți și de a spune și a face ce ce simt și ce cred eu că este corect pentru mine, este neîncrederea. Acest sentiment a fost prezent în viața mea încă de când eram copil.

Nu am fost niciodată o elevă premiantă, m-am menținut pe linia de plutire, nu pentru că nu am vrut să fac mai mult, pentru că mă implicam în studii. Încercam să înțeleg, să învăț mecanic ca să îmi rămână materia în minte, fără să pun întrebări, din cauza fricii de ridicol. Dacă toată lumea înțelegea și nimeni nu întreba, cum puteam să fiu eu aia care era mai puțin răsărită și nu înțelegea? Preferam să tac și să mă fac mică ca nu cumva să se observe că nu știu. E ca și atunci când nu înțelegi ceea ce zice cineva, ai întrebat deja de două ori și dacă mai întrebi și a treia oară, ceva nu e bine la tine acolo sus, așa că preferi să spui “da,da” cu un zâmbet și să mergi mai departe.

Am știut demult că nu sunt “adaptată social”, dar nu mi-am ascultat intuiția. M-am învinovățit spunându-mi că ceva e în neregulă cu mine. De ce nu pot să fiu și eu normală, de ce nu pot să fiu un om zâmbăreț, fericit, pentru că așa este bine să fi, asta ne place să vedem. Încă și acum simt că trec printr-o criză a adolescenței, o criză a identității, o rebeliune împotriva sistemului, împotriva tuturor normelor, regulilor. Sunt două persoane în mine: persoana care vrea să trăiască liber, care știe în adâncul sufletului că felul în care trăim în momentul de față și în care ne tratăm pe noi înșine și unii pe ceilalți e total greșit, și cealaltă care spune că trebuie să mă adaptez, că trebuie să am o carieră, să muncesc din greu pentru a ajunge sus, să fiu egoistă și să îmi văd doar de treaba mea pentru că fiecare e singur în lumea asta.

Normalitatea e un drum pavat. E confortabil să mergi pe el, dar nu vei găsi flori care să crească pe el. – Vincent van Gogh. Am simțit-o și eu pe pielea mea, încercarea asta de a fi normală. Mare parte din viață am trăit-o așa cum trebuie. De câțiva ani încoace, uitându-mă în spate am realizat asta și faptul că nu este pentru mine, nu este mediul în care eu pot să cresc, să înfloresc. Suntem mulți în lumea asta, semănăm din multe puncte de vedere, dar suntem și foarte diferiți din altele. Pentru anumite persoane modelul clasic de școală, muncă, familie funcționează, pentru altele nu. Nu suntem toți meniți să fim părinți, la fel cum nu suntem toți meniți să fim avocați, ingineri, medici, antrenori de fitness, pompieri. Eram la birou într-una din zile, și o albină se lovea de geam încontinuu, ușa era larg deschisă ca să iasă, dar nu o făcea și m-am gândit că și noi facem exact la fel. Avem libertatea deplină de a alege să ieșim dintr-un mediu (relație, loc de muncă, etc.) care ne constrânge, dar de cele mai multe ori nu o facem. Alegem să ne dăm cu capul de fereastra aia invizibilă și să rămânem blocați.

Suntem o specie amuzantă, complexă, înfiorător de puternică și niște copii mari care se joacă de-a v-ați ascunselea. Într-o zi putem să construim un imperiu, într-alta nu putem să ne dăm jos din pat. Cochetăm cu nebunia, cu depresia, cu fericirea, cu pasiunea, și de cele mai multe ori nu vedem măreția noastră. Suntem capabili și de miracole, dar și de dezastre, putem să dăm viața dar și să o luăm, suntem empatici într-un moment și indiferenți în altul.

Am pornit pe acest drum, voluntar sau involuntar, ca să descopăr arta de a fi eu însumi și de a te lăsa și pe tine să fi, exact cine vrei tu să fi.

Until next time,

T.A.