Pe la vârsta de 15-16 ani voiam să fiu un rockstar, să am un grup de rock cu prietena mea cea mai bună în care noi să fim cântărețele. În timp ce ne făceam plimbarea după ce mâncam prânzul vorbeam despre asta, ne închipuiam cât de mișto o să fie când o să ne formăm grupul de muzică, cum o să ne mutăm la New York sau Los Angeles, pentru că pe vremea aia stăteam în Montreal și visul acesta nu părea să fie atât de departe sau imposibil. Ne mutam în LA, cum văzusem în multe filme pentru că da, sunt genul ăla de om care crede în cele întâmplate în filme, chiar dacă sunt total regizate, și aveam să mergem la castinguri și să avem o viață minunată de rockstar în turnee, spectacole și tot tacâmul. Acu câteva luni, prietena mea mi-a citit o scrisoare de câteva pagini pe care i-am scris-o atunci în vremea în care aveam telefon cu clapetă și nu era să stai 10 ore să scrii romane pe ele, așa că o făceam the good old fashioned way. În acea scrisoare îi spuneam cum îmi doresc foarte mult să facem asta, să ne ținem de visul nostru, să practicăm ca să devenim cât mai bune și să punem anunțul ăla pe Kijiji (Olxul României) că să ne găsim grupul. Într-un final am decis să publicăm anunțul spunând că suntem 2 fete care cântă și își caută un grup de muzică. Nu mai țin minte dacă am avut răspunsuri dar nu prea cred deoarece nu ne-am întâlnit cu nimeni pentru o audiție sau pentru a concretiza ceva. Având în vedere că planul acesta nu a mers, am avut o audiție pentru a cânta în grupul liceului de rock; am cântat melodia Numb de la Linkin Park pentru că adolescență rimează cu rebeliune, tristețe, întrebări, fericire pură, negăsirea locului tău, cam la fel cum mă simt ca și adult la cei 32 de ani pe care urmează să îi împlinesc. Hey, maybe thats just who I am at this point sau poate e sindromul Peter Pan în care nu îți dorești să crești. Anyways, din păcate nu am intrat în grupul liceului, și încet, încet ne-am luat cu altele de ale vieții. Ceva timp după, m-am gândit că vreau să mă fac actriță, asta cred că era în perioada intrării la colegiu, deci după liceu și înainte de facultate, perioada în care eram extrem de nedumerită cu ce vreau să studiez mai departe. La matematică nu am fost niciodată bună, nu îi dădeam de cap nicicum, deci fizică, chimie, its a no, no, dar mă pricepeam la limbi care era pe partea de artă. Ok, cool, dar toți știm că de obicei artiștii, în afară de Beyonce, Lady Gaga și alții, sunt săraci, nu prea au un trăi de viață bun, sau cel puțin așa stăteau lucrurile înainte de The Social Media Boom.
Într-un final am mers pe partea de artă la colegiu, unde am învățat despre diversele mișcări artistice și curente literare, despre filozofie, aveam cursuri de spaniolă și germană și alte cursuri mai random pentru că aveai posibilitatea de a alege 1-2 cursuri din alte programe în fiecare sesiune. La facultate am continuat tot în domeniul artei și a limbilor învățând traducerea. Deci dacă stau și mă gândesc puțîn la alegerile pe care le-am făcut și la lucrurile care îmi trezeau interesul, nu doar pentru simplul fapt că nu îmi plăcea și nu înțelegeam matematică, pentru că și așa aș fi avut multe alte variante din care să aleg, întotdeauna am fost atrasă de partea artistică. În liceu mai scriam poezii, un coleg chiar a câștigat un concurs de poezie cu o poezie pe care i-am scris-o, se intitula “Tatăl meu” și chiar a fost superbă și așa la suflet. Întotdeauna mi-a fost mai ușor să mă exprim în scris mai mult decât oral. Mă simt mai în siguranță aici și mai in control asupra celor exprimate.
De când ne-am mutat în Canada în 2004 am început să muncesc în timpul în care mergeam și la școală. Am avut joburi variate unele pentru o perioadă mai lungă de timp, altele mai pasagere; am fost casieriță la un magazin de pantofi la care am lucrat la timp parțial pe perioada studiilor, secretară la o școală auto, casieriță la McDonalds (not the dream job at all), în supermarket, am fost și agent la call center, acompaniam oamenii la mesele lor pentru spectacolele care aveau loc la cazino, am făcut inventarul pentru o farmacie, care a fost primul meu job și am lucrat, ca traducătoare pentru documentele solicitanților de azil din America Latină (pentru că telenovelele m-au ajutat să învăț spaniolă hihi), și ca interpret de câteva ori din franceză în spaniolă.
La un moment dat am ajuns să am 3 joburi la timp parțial, pentru că eram nevoită să aștept 1 an pentru admiterea la facultate pentru un program specific de traduceri la care nu aplicasem la termenul potrivit deoarece nu eram sigură că obțin stagiul obligatoriu în urma terminării facultății de traduceri. Simțeam nevoia să îmi umplu timpul cu muncă având în vedere că asta vedeam in jurul meu: busy bees.
După terminarea acestui certificat, am plecat în vacanță în România, și spre surprinderea mea am aflat în timpul vacanței că fusesem dată afară de la locul de muncă, care la momentul acela era la magazinul de pantofi. Surprize, surprize! Mă gândisem că la întoarcere trebuia să încep să mă uit de muncă în domeniu având în vedere că mi-am terminat studiile, dar nu credeam că o să primesc “impulsul” în felul acesta. Într-un final aflasem că s-au întâmplat mai multe schimbări de personal, nu eram singura persoană care a fost dată afară fără să știe, ceea ce nu face ca lucrul acesta să fie mai “creștin” sau chiar legal, și asta a declanșat prima perioadă în care aveam să fiu șomeră. Am început să aplic pentru posturi de traduceri, dar nimic nu se concretiza. Scriam și scrisori de intenție pentru fiecare post ca să demonstrez dorința mea de implicare, seriozitate și voința de a învăța chiar dacă nu aveam experiența necesară. Văzând că nu reușesc în nici un fel să ajung undeva cu asta, am aplicat pentru posturi în alte domenii pentru că simțeam nevoia să muncesc ceva. Înainte de sărbătorile de iarnă, dacă tin bine minte, aplicasem pentru un post la call centerul companiei Air Canada. Dealungul formării am realizat că postul acela nu era deloc pentru mine așa că am decis să renunț de bună voie, iar la rândul ei această decizie, pe lângă alte întâmplări și gândul meu de ceva vreme să mă întorc în Europa, a declanșat dorința mea de a mă mută în România în anul 2018.
Odată ajunsă în România, am început să cochetez cu lumea corporațiilor, munca de birou, ceea ce nu mai făcusem până atunci, în afara postului de secretară care afost pentru o perioadă de câteva luni doar și nu se compară cu ceea ce făceam în corporații. Obținusem primul post înainte de a ajunge în România, pentru că nu voiam să plec neavând ceva asigurat, care era în domeniul serviciu clienți pe limba franceză. După aproximativ 1 an, am decis să plec la altă companie pe un post tot în domeniul serviciu clienți dar care nu mai includea partea de comunicare cu clientul foarte directă și frecventă. Din punctul meu de vedere m-am adaptat destul de bine la aceste medii total noi pentru mine, și deși am avut ocazia de a încerca posturi diferite, nu mă simțeam în largul meu pentru mai multe motive. Întotdeauna am funcționat pe principiul că orice poziție ocupi, atunci când ești la muncă trebuie să îți faci treaba cum trebuie, așa că nu era vorba că nu voiam să mă implic și să înțeleg ceea ce fac. Acum că mă gândesc la asta e la fel ca și cu matematica, am încercat să o înțeleg, să o apreciez, să fie pentru mine dar nu e, pur și simplu. Mergând în aceeași direcție, care era greșită pentru mine, inevitabil că aveam să mă lovesc de un perete, sau mai mulți, ceea ce s-a și întâmplat. O schimbare de job greșită a declanșat a două perioadă fără un loc de muncă, în care pierdusem și locuința în care stăteam cu o prietenă, printre altele. Din fericire am putut să vorbesc cu un prieten să stau la el câteva luni având în vedere că plănuiam cumpărarea unui apartament în curând și nu voiam să mă complic cu chirie undeva. Într-un final am reușit să găsesc apartamentul în care locuiesc în prezent și pe care îl iubesc, exact în cartierul în care mi-am dorit și găsisem și un loc de muncă, hooray! Una dintre părțile pozitive ale acestor schimbări a locului de muncă este oamenii mișto pe care ii întâlnești și cu care colaborezi. Din fericire tot timpul am avut norocul acesta de a avea o echipa mică, unită, muncitoare cu care reușeam să creăm o ambianță frumoasă și plăcută de muncă pentru noi.
Câteodată joburile sunt ca și anumite relații în care la început totul merge bine, frumos, ne cunoaștem una alta, și după câteva luni încep să scârțâie lucrurile, odată ce ne cunoaștem mai bine. Generalizez evident, dar în cazul poveștii mele așa s-a întâmplat. La câteva luni după angajarea mea, echipa s-a micșorat și era nevoie să ne adaptăm la noile volume de muncă, dar cum am menționat mai sus, din fericire am avut parte de oameni de nota 10 care m-au ajutat de la început până la final. Pe urmă, echipa s-a micșorat și mai mult și am rămas singură timp de o luna aproximativ până când am găsit o colegă nouă. În acest timp trebuia să mă ocup de tot portofoliul de clienți, să fac formarea și colegei noi chiar dacă nici eu nu pot să zic că aveam cunoștințe atât de avansate încât să fiu sigură pe mine că ofer informatile potrivite, but I did my best, și să fiu acolo pentru ea și pe plan moral când lucrurile nu mergeau atât de bine. Nu pot pur și simplu să ignor un om atunci când nu e bine, când vine și îmi cere ajutorul, și nu am știut să pun anumite limite că să nu ajung eu în acel punct în care nu mai pot să fiu funcțională. Una peste alta, cred că am ajuns la un burnout atunci și la un punct de saturație în care am zis gata, nu mai pot să continui așa, îmi dau demisia. Vreau să fac o mică paranteză în care să menționez că nu volumul de muncă m-a făcut să vreau să plec. Da, au fost momente în care am simțit lipsa susținerii managementului, în care totul era prea mult pentru că eu le consideram așa. Eu simțeam că trebuie să “salvez” compania, că e responsabilitatea mea și m-am implicat prea mult din punct de vedere emotional as I always do, fie că e o relație de prietenie (prietenie nu amicitate sau cunoștință), amoroasă sau profesională. Și uite așa am intrat în a treia perioadă fără loc de muncă. De data asta am zis să încerc să profit măcar puțin de timpul ăsta, să nu mă tot gândesc la următoarea oportunitate profesională, așa că am decis să plec pentru o perioada la sora mea în Spania. După ce au trecut sărbătorile de iarnă, m-am întors în România și am început să aplic la joburi pentru că deja trecuseră câteva luni, și mă consideram pregătită să reintru în “realitatea obligatorie”. În urma diverselor căutări, aplicații și interviuri, am reușit să găsesc următorul loc de muncă, post pe care mă rugasem să îl iau, pentru că mi se părea foarte interesant, diferit și aveam nevoie să încerc ceva nou, chiar dacă era tot muncă de birou. Ușor, ușor am format o echipa nouă și încercam împreună să înțelegem procedurile, mersul lucrurilor având in vedere că eram toate nou-venite.
Oricum s-au derulat lucrurile într-un final, mă bucur pentru faptul că am primit ceea ce am cerut. Am avut parte de momente de toate felurile și a fost o experiență care mi-a oferit amintiri frumoase, la fel ca toate joburile pe care le-am avut, din fiecare am păstrat ceva bun, oricare ar fi fost motivul pentru care am plecat. Având în vedere că vorbesc despre această experiență la trecut, probabil ți-ai dat seama ce urmează, taadaa: a patra perioadă de pauză în care sunt și în momentul prezent. Se spune că a treia oară e cu noroc, și cu luatul permisului de conducere așa a fost, după a treia încercare am reușit să îl obțin, dar de data asta a trebuit să se întâmple de 4 ori că să fac lucrurile mai diferit, și să încep să înțeleg privilegiul pe care îl am: posibilitatea de a avea timpul asta liber.
Am avut multe planuri pentru perioada asta, am vrut să îmi încarc programul la greu, când de fapt aveam nevoie de odihnă, mai multmentală decât fizică, și nu supra solicitare din nou. Întotdeauna a fost alegerea mea să muncesc, să am 3 joburi în acelaș timp, și să rămân într-un loc mai mult decât trebuia. Totuși, de data asta am decis să nu mai continui așa pentru că mai mult rău îmi fac. Știi cum e, lucrurile se întâmplă așa cum trebuie, și poate că în momentul în care am ales să îmi umplu viață majoritar cu muncă a fost cea mai bună alegere pentru a înțelege acum că nu mai merge așa pentru persoana care sunt eu azi, și pentru percepția pe care o am.
După perioadele de haos, lucrurile s-au aliniat în așa fel încât să fie posibil să am parte de perioadele acestea de încetinire. Să am timpul necesar să mă și măcin cu ceea ce vreau să fac cu viața mea, dar pe urmă să iau lucrurile și mai relax, să fie zile lipsite de productivitate, pentru care mă învinovățesc adeseori, dar care mă fac să mă gândesc de ce o fac, și îmi oferă o altă perspectivă asupra ceea ce gândesc. Să îmi reamintesc că îmi e greu să “mă scot din priză” pentru că am fost obișnuită într-un anumit fel, dar că îmi place să experimentez feluri noi de a face lucrurile, și că dacă ceva nu îți mai servește, oricât de greu ar fi să te despărți de el, e necesar. E al naibii de greu, pentru că sunt obiceiuri sau feluri de a gândi care te-au acompaniat atâția ani de zile.
Am momente în care mă învinovățesc pentru că am privilegiul de a avea timp să nu fac nimic sau să fac doar ceea ce vreau eu, și câteodată simt că nu îl apreciez sau că nu profit de el pe deplin. Nu am crezut niciodată că am să fiu în poziția asta din punct de vedere profesional, pentru că nu mi se părea în regulă să faci asta. Cum să îți iei o pauză de la muncă timp de câteva luni? Era inconcevabil până ce s-a întâmplat prima oară, a doua, a treia și acum a patra.
Unul dintre lucrurile pe care voiam să le fac în perioada asta era să călătoresc. Am decis de curând să fac asta, un tur al țărilor apropiate de România (Serbia, Bosnia, Muntenegru, Albania, Macedonia, Bulgaria și pe urmă înapoi în România) cu rucsacul în spate. Călătoria nu a decurs conform planului, deoarece am decis să mă întorc din Bosnia înapoi în România pentru că simțeam că nu prea e pentru mine având în vedere că eram singură, extenuată după ce făceam 13-15 km pe zi pe jos (ador să merg pe jos după cum bine se vede), și nu mă simțeam confortabil în stilul acesta de călătorit. Pe deoparte am fost dezamăgită de faptul că nu am reușit să fac turul din prima cum mi-am propus, dar a fost prima oară când am încercat să fac ceva de genul și este evident că nu aveam cum să știu cum am să mă simt în această ipostază. La fel ca și cu perioadele mele de pauză pe partea profesională, când la început am considerat că nu este deloc acceptabil să fac așa ceva, dar pe urmă lucrurile din viața mea s-au întâmplat în așa fel încât am ajuns în situația asta de mai multe ori, am înțeles că și această călătorie a fost doar o inițiere. Totul e greu la început, când e ceva nou, și să stai și să încerci să profiți de timpul liber și de libertatea pe care o ai e greu atunci când nu ești obișnuit cu ea.
Întru-un mod conștient sau inconștient mintea mea e setată pe mod sabotare și atunci când este vorba de mine, văd lucrurile negative mai întâi. De exemplu, îmi vine o idee despre ceva ce aș vrea să încerc să fac, dar întâi trebuie să mă iau la rost pentru faptul că nu am avut ideea asta mai devreme, sau că nu am făcut cercetările necesare mai devreme pentru a o fi putut pune în acțiune deja. Problema e că pe urmă mă agăț de critica asta pe care mi-o fac și o adaug la mormanul de critici precedente, și așa reușesc într-un final să îmi demonstrez că nu am reușit pentru că nici nu am încercat.
Știu că nu sunt singura care face asta și știu și că ne mulăm destul după cerințele societății în care trăim. Ne învinovățim pentru lucruri pentru care nu ar trebui, dezvoltăm complexul de inferioritate și ne tăiem singuri din aripi la un moment dat. Personal m-am îndepărtat de lucrurile care îmi aduceau fericire pentru a intra în pielea “adultului responsabil”, cu un job bun, un salariu bun, et cetera. Am uitat că îmi place să scriu, să fac colaje, să fac poze mai diferite, să îmi exprim creativitatea. Atunci când aveam 16 ani chiar dacă nu aveam voce de cântăreața, tot voiam să cânt, tot am publicat un anunț online căutând o trupa. În ziua de azi mă blochez înainte de a începe și mă simt copleșită de îndoieli.
E bine câteodată să îți reamintești cum ai fost când erai copil, adolescent. Înainte de social media, de cerințele și standardele contradictorii ale societății, și mai ales să încerci lucruri. De obicei o dată ce am o idee în cap, chiar dacă îmi ia mult timp să o pun în practică, într-un fel sau altul o fac. Chiar dacă nu e cea mai bună alegere, I gotta try it on my own skin. Așa înțeleg eu lucrurile, trecând prin ele și îți garantez că cel mai probabil și în timpul încercării te gândești că poate nu a fost cea mai bună alegere, îți dai în cap pentru ea, dar pe urmă extragi și ceva bun de acolo.
Cum spune scriitorul poveștii Alice în țara minunilor, Lewis Caroll: “IN THE END… We only regret the chances we didn’t take, the relationships we were afraid to have, and the decisions we waited too long to make.”
Until next time,
T.A.